Fițe de București, impresii după o zi într-un oraș care a fost acasă.

În plimbare

Am dormit câteva ore și m-am trezit foarte devreme pentru a ajunge la prima întâlnire lângă Casa Poporului. Am început inevitabil o conversație cu taximetristul, pentru a rămâne atentă la ceea ce se întâmpla în jur și pentru a vorbi românește. M-a asigurat că bumperele de la Piața Unirii nu îl deranjează foarte tare, deoarece nu sunt numeroase și nu trece foarte des pe acolo. De la radio aflăm că a fost recuperată una dintre brățările de patrimoniu furate de la muzeul din Olanda, aceasta făcând acum obiectul unei expoziții la noi în Capitală. Unde sunt celelalte și de ce nu considerăm că această brățară este re-expusă prea curând?

Între timp am ajuns la destinație, însă de data aceasta am așteptat șase ore pentru o întâlnire care nu a avut loc. Resemnându-mă, am coborât pe lângă Parlament și am mers pe Mihail Kogălniceanu până la Universitate. Am descoperit că Hotel Cișmigiu și-a schimbat numele în Hotel Veneția, un moniker complet lipsit de sens în geografia locului. Cercul Militar Național este în recondiționare și Hotel Corinthia s-a lansat peste drum. Deschiderea acestuia este o bucurie pentru mine, deoarece clădirea era în recondiționare ultima dată când am trecut prin zonă și am remarcat cu o sprânceană încruntată un bolovan de ciment blocând cu succes accesul prin ușa rotativă a hotelului, evident la vremea respectivă un șantier.

M-am oprit să mănânc într-un loc nou cu canapele albastre de lângă Banca Națională. Un membru din echipa de ospitalitate venit de pe alte meleaguri m-a întrebat de unde sunt, pentru că am o engleză foarte bună. I-am zâmbit, dulce-amar.

Un alt taximetrist căruia i-am spus că facem două opriri pentru a ajunge la Gara de Nord. Pe drum am schimbat direcția trecând de doua ori peste banda dublă și am aflat că există beef între taximetriștii bucureșteni și Uber. Cei dintâi sunt supărați pentru că șoferi cu numere de Dâmbovița și Teleorman vin să lucreze pe Uber în București. Pentru că Uber are un tarif dinamic prin care ia bani pe curse în funcție de cerere și vreme. I-am explicat că acesta este modelul lor de business, dar că îi înțeleg frustrarea în cazul șoferilor care vin în București din alte localități. Îmi spune că taximetriștii au făcut grevă, dar politicienii nu au achiesat. Logic.

Mi-am făcut curaj înainte să intru în Gara de Nord. Am mai luat trenul înspre Pitești și anul trecut de Paști și locul respectiv mi-a lăsat o impresie mai mohorâtă decât mine într-o zi bună. Este de menționat faptul că eu nu conduc, deși am carnet. Este o decizie pe care o consider contribuția mea la binele omenirii.

Surprize, surprize, însă cu această ocazie am găsit câteva schimbări de bun augur în Gara de Nord, în postura unei cafenele pe numele ei B17, unde o cafea cu oat milk costa 17 lei. Mă simt în Occident când trebuie să dau genul acesta de bani pe o cafea și deodată viața este bună, mai ales că lumea din jur este millennial și își petrece timpul fie citind, fie stând pe laptop. Unii chiar vorbesc între ei.

Ce mi-a plăcut la București în această primăvară, cu mențiunea că aceste observații sunt trăite prin pipeta a mai puțin de 24 de ore petrecute în Capitală.

1. Am observat multe clădiri vechi recondiționate de când m-am plimbat prin oraș ultima dată. Arhitectura de la 1800 are un farmec aparte și ridică mult potențialul și percepția unei zone. Mai sunt case, vile și clădiri din aceiași perioadă care au nevoie de atenție; îndeosebi cele de pe Lipscani, Bulevardele Kogălniceanu și Dacia. Aduse în prezent și perpetuu îngrijite (aici intrând și serviciile comunitare non-stop) ar da un cu totul alt vibe, însă schimbările sunt palpabile.

2. Traficul nu a fost infernal, poate pentru că excursiile mele au avut loc în Joia Mare. Până și Gara de Nord a fost mai primitoare, în schimb modul neaoș de a sta la coadă a rămas cum îl știam – fiecare bărbat și femeie stă la propria coadă; toată lumea se consideră în poll position până în ultima clipă. Momentul când se deschid ușile, se dă drumul la înghețată, ajunge persoana de interes, etc. – este momentul când o buluceală nemaivăzută se produce și e ca și când toți vrem să ne urcăm în bărcile de salvare de pe Titanic. Absolut paralizant.

Nu știu dacă o să reușim vreodată să stăm la coadă în șir indian ca englezii (ei au de-a dreptul o obsesie pentru asta), dar iată un potențial insight bun de reclamă (la orice) și poate o oportunitate de adaptare a comportamentului local.

3. Pare să existe destul de multă varietate în ofertă, de oricare tip ar fi aceasta. Acest lucru prezintă cel puțin pentru comunitatea de aici oportunitatea de a curata, artistic și în cel mai umil mod, un fel de a trăi, obiceiuri, dorințe, etc., și îndeplini aspirațiile. Spun curata, deoarece impresia mea este că există, ca în oricare alt loc, mai multe Românii, sau mai multe versiuni ale Bucureștiului și ideea de planificare intenționată mi se pare o oportunitate de a continua acest progres și a nu fi cuprins în balmeșul zilnic.

La final

Rămân în același context, în spațiul cu clădirile frumos recondiționate, locurile cu canapele albastre și cafenele cu alură vestică, lucrurile care au nevoie de atenție. Dincolo de orice, mi s-a părut că Bucureștiul și prin extensie restul locurilor pe care le-am văzut cu această ocazie au o nevoie profundă de atenție și întreținere. O valență după care mă uit oriunde sunt, pentru că atenția și întreținerea rămân caracteristici simple, reprezentative ale grijii unei societăți față de locuri și oameni, mai importante decât nivelul economic sau social, și relativ ușor de atins comparativ cu altele. Nu vorbim despre construirea de autostrăzi, fabrici și uzine – doar despre mături și fărașe folosite activ (Domnule Primar?!).

Sunt lucruri pe care ni le putem dori și solicita de la oricare oraș în care trăim, de la reprezentanții acestuia – la care putem alege să contribuim activ sau prin felul de a trăi astfel încât să avem în jur o lume mai bună.

Cred că aceasta este cea mai mare dorință pentru București, ca cineva să aibă mai multă grijă de el.

Pe curând,

Irina.