Constantin Brâncuși, simplitate și identitate.

Stăteam pasiv-contemplativ (la vremea aceea nu meșterisem încă stilul pasiv-agresiv) în bancă la ora de română în clasa a noua sau a zecea, când profu’ mi-a dat un bobârnac verbal și solicitat tema zilei, un comentariu al sculpturii “Pasăre în spațiu” de Constantin Brâncuși.

O pagină și jumătate de caiet dictando A5, pe care o scosesem din creier în dimineața aceea, cu o ureche conectată la neuroni și alta la casetofonul sau radioul care a mers tot timpul în fundal în cei patru ani de liceu.

Un comentariu pe care l-am scris la vremea respectivă destul de natural, lăsând sculptura să vorbească de la sine, făcând uz de imaginație și intuiție, ceea ce mi-a permis să scot din burtă (adică din instinct) câteva observații pe care creierul meu de adolescent le-a perceput adevărate, cu alte cuvinte, autentice, despre arta lui Brâncuși.

Că a redus forma la esența ei cea mai simplă, că te invită să te joci cu formele pe care le scoate la iveală și pe care le simte în piatră, că a simplificat sculptura dincolo de tradiția pe care lumea o moștenise de la generațiile trecute, că aia și de aia, până când m-am dat pe spate și am observat că l-am dat pe spate și pe prof, care zâmbea la final din spatele unei catedre la care stătea elegant cu brațul drept pe masă și picior peste picior, cu ochii negri lucind că eleva nu e bâtă, ba chiar a prins firul, și o barbă care în mintea mea l-a asemuit întotdeauna cu Ion Creangă.

Am văzut de-a lungul timpului opere ale lui Brancusi în muzeele lumii, la Solomon Guggenheim în New York, am aflat că operele lui trăiesc trist și majoritar în afara României și am sărit să îi vizitez mormântul în Montparnasse când am orbecăit acum o lună un weekend prin Paris.

Însă m-a impresionat profund să îl găsesc acasă într-o secțiune discretă (adică redusă) dedicată lui la Muzeul Național de Artă din Bucuresti și să citesc chintesența analitică în contextul operelor din cadrul expoziției.

Am avut dreptate în clasa a noua sau a zecea când am scos la iveala concluziile despre “Pasăre în spațiu”. Poate le-am simțit, pentru că așa este limbajul artistic, universal valabil, pentru că Brancuși a fost un geniu și e imposibil să ratezi ce a vrut să zică atunci când te loveste între tâmple, poate am simțit pur și simplu românește, gând la gând, ca oameni care se trag din același lut.

Sau poate că le-am înțeles pentru că identitea rămâne, chiar dacă ești un transplant cultural de succes, rămâne așa cum ai învațat-o la început. Școlit în România, expus la New York, înmormântat la Paris, Brâncuși s-a născut la infinit la Hobița în județul Gorj.

Poate așa rămânem și noi, infiniți în locurile originare și de acolo plecăm mai departe în lume. O poveste universală cu câteva conotații dureroase pentru români, care plecăm de acasă și învățăm metaforic la Paris de peste două sute de ani.

Scris la repezeală, în stația de la Piața Romană, așteptând un transfer către aeroport.