Am ajuns acasă după șapte ore de stat la vot la ICR Londra, o cină cu prietenii și două ore de urmărit furibund alegerile din diasporă pe Facebook și Hotnews și închiderea urnelor din România pe același Hotnews.
Mi-a venit să plâng când am vâzut rezultatelor primelor exit poll-uri și aștept să treacă seara și să fie numărate toate voturile asiduu adunate în diasporă, ca să pot să sărbătoresc din plin.
Până atunci, mă uit pe gândul.info și văd străzile pline de oameni care se scurg în Timișoara, în Cluj, în București între Piața Victoriei și Piața Universității și care strigă pentru o țară mai bună. Sunt străzile pline și îmi aduc aminte de Piața Revoluției din 1989 – o mare disperată de oameni care a umplut într-o secundă spațiul din fața Senatului și care și-a cerut drepturile.
Aveam cinci ani la Revoluție și mi se pare că singurele imagini cu România autentică, România cu potențial, pe care le am în minte sunt cele cu Revoluția din 1989 și cele pe care le văd pe străzi acum.
Irina Writes 